Kate Bowler și scrisorile către fiul ei: de ce scriem, de fapt

Notă editorială: Articol OncoDots despre experiența publică a istoricei Kate Bowler. Pozițiile ei sunt redate în parafrază, cu trimitere la sursa indicată; observațiile și comentariile aparțin redacției.

Kate Bowler este istoric al religiei la Duke și a scris o carte întreagă despre evanghelia prosperității americane — despre oamenii care cred că Dumnezeu răsplătește credința corectă cu sănătate, bani și copii frumoși — înainte să înțeleagă că era, în felul ei academic, și ea o credincioasă. Nu credea că i se datorează avere. Credea doar că viața ei se va desfășura în ordinea pe care și-o câștigase: doctorat, post, soț, copil, bătrânețe.

La 35 de ani, cu un bebeluș în brațe, i-au găsit cancer de colon în stadiul IV.

Cartea care a ieșit din anii următori se numește Everything Happens for a Reason: And Other Lies I've Loved (2018). Titlul spune aproape tot.

„Totul are un sens.” Vine prima, ca un reflex, de la oameni buni.

„Dumnezeu are un plan.” „E o lecție.” „Corpul tău îți transmite ceva ce ai refuzat să asculți.” „Ai încercat regimul cetogenic?”

Bowler știe exact de unde vin frazele astea și le desface, una câte una. Observația ei centrală e că toate spun același lucru: există o explicație, iar dacă o găsim, nenorocirea ta rămâne a ta. Sunt garduri. Oamenii le ridică repede, între ei și tine, ca să nu-i ajungă și pe ei.

Nu-i condamnă pentru asta, și nici noi. Dar când cineva se îneacă, nu îi explici fizica apei.

După operații nu-și putea ridica fiul în brațe. Un copil de zece kilograme cântărește, în perioada aceea, mai mult decât orice teologie. Așa că a început să scrie.

Toată lumea a presupus că scrie ca să lase ceva în urmă — o cutie de scrisori pentru zilele lui de naștere, un fel de mamă conservată, de deschis când ea nu va mai fi.

Merită observat, totuși, ceva care schimbă complet gestul: o scrisoare nu are nevoie de acest viitor ca să conteze. Se scrie pentru că e joi seara, copilul doarme, iar tu ești încă aici. Nu e un testament. E un fel de a ține pe cineva atunci când brațele sunt ocupate cu vindecatul.

Diferența nu e sentimentală. Un testament se scrie o singură dată, sub presiune. Un obicei se poate ține și în zilele bune.

Bowler descrie starea în care a rămas ca fiind simultan binecuvântată și blestemată — și spune că nu a găsit nicio metodă de a lua una fără cealaltă.

Binecuvântarea e eliberarea de „veșnicii” pe care nimeni nu ni le-a promis vreodată: planuri, ordine, garanția că lucrurile se așază dacă le meriți. Blestemul e că, pentru a o primi, trebuie mai întâi să afli că veșnicia ta nu vine.

Scrie-le celor apropiați — copiilor, partenerului, sorei tale. Nu pentru ce se va întâmpla: nu știi ce se va întâmpla, nimeni nu știe, iar cine îți spune altceva îți vinde ceva.

Scrie scurt și des, nu monumental și o dată. Un rând despre ziua de azi valorează mai mult decât o scrisoare perfectă pe care o amâni.

Nu-ți fixa ca temă „ce vreau să reții despre mine”. E o sarcină strivitoare. Scrie ce s-a întâmplat azi și ce ai simțit.

Și, dacă cineva îți spune că totul se întâmplă cu un motiv, ai voie să nu răspunzi nimic. Nu e sarcina ta să-i faci vestea suportabilă.