Ultima prelegere a lui Randy Pausch: zidurile de cărămidă și timpul rămas

Notă editorială: Articol OncoDots despre prelegerea publică The Last Lecture și despre cartea cu același titlu. Citatele sunt fragmente scurte, în traducerea redacției; înregistrarea și transcrierea oficiale sunt publice, la sursele indicate.

În vara lui 2007, lui Randy Pausch, profesor de informatică la Carnegie Mellon, i s-a spus că mai are între trei și șase luni în care va fi încă sănătos. Cancer pancreatic, cu metastaze hepatice.

Pe 18 septembrie 2007 a ținut o prelegere într-o sală plină. A murit în iulie 2008.

Un lucru trebuie spus de la început, pentru că prelegerea e des citată greșit: nu era un manual de supraviețuire și nu era o recomandare clinică. Pausch avea trei copii foarte mici, prea mici ca să-și amintească de el. Prelegerea era ceea ce el numea un head fake: părea două ore despre visurile din copilărie, dar era un mesaj lăsat pentru trei copii care aveau să-l vadă peste douăzeci de ani.

Citită așa — ca moștenire, nu ca sfat — are ce să-ți dea.

Pausch își povestește viața ca pe o serie de refuzuri. A vrut să plutească în imponderabilitate: regulamentul NASA spunea că doar studenții pot zbura. A vrut să lucreze pentru Disney Imagineering: l-au refuzat printr-o scrisoare foarte politicoasă. A cerut-o pe Jai în căsătorie: a spus nu.

Multă vreme a crezut că zidurile sunt semne că s-a înșelat. Apoi a formulat altceva:

„Zidurile de cărămidă nu sunt acolo ca să ne țină afară. Sunt acolo ca să ne dea o șansă să arătăm cât de mult ne dorim ceva.” — The Last Lecture, Carnegie Mellon, 2007, traducerea redacției

Adăuga imediat că cele mai greu de trecut sunt făcute din carne și oase: sunt oameni.

Aici trebuie să fim exacți, pentru că e locul în care textele de acest fel fac rău.

Un zid administrativ — un refuz, o listă de așteptare, un birocrat — poate ceda la insistență. O boală nu. Cancerul nu e un filtru care testează cât de mult îți dorești să trăiești, iar oamenii care mor nu au vrut mai puțin.

Pausch însuși nu a spus niciodată contrariul. A murit din boala pe care o avea, la mai puțin de un an după prelegere.

Ce se transferă e mai restrâns și mai util: distincția între ce poți schimba și ce nu.

Observația practică a prelegerii e despre timp. Banii se pot recâștiga; timpul nu. Deci întrebarea nu mai este „ce vreau să fac cândva?”, ci „îmi petrec timpul pe lucrurile care contează — azi?”.

Pausch nu a renunțat la visuri după diagnostic. Le-a pus în altă ordine. A învățat să meargă la înot cu copiii într-o după-amiază de marți fără să se simtă vinovat că nu lucrează. A învățat că un copil care varsă suc pe bancheta din spate nu strică mașina — strică doar ideea lui despre mașină.

Și a insistat pe ceva ce se aude rar: că „mor și mă distrez” nu sunt două lucruri care se exclud.

Alege una dintre orele de mâine. Nu ziua, nu săptămâna. O oră, dată cuiva sau ție.

Renunță la o vinovăție. Aproape sigur ai una legată de ce nu mai poți face. Nu o duce și pe asta.

Scrie sau înregistrează ceva pentru cei mici, dacă ai copii — nu ca testament, ci ca să existe.

Cum a spus-o el: nu putem schimba cărțile care ne-au fost împărțite, doar felul în care jucăm mâna.