Sunt epuizat îngrijind pe cineva cu cancer

Răspunsul scurt

Epuizarea celui care îngrijește e frecventă, previzibilă și nu are legătură cu cât de mult ții la omul bolnav. Apare pentru că faci o muncă neîntreruptă, fără program și fără să te întrebe nimeni cum ești. Se poate cere ajutor concret, iar asta nu ia nimic de la persoana îngrijită.

Nu vine dintr-odată. Se strânge, până într-o zi în care nu mai reacționezi ca de obicei.

Semnele des întâlnite:

• oboseală care nu trece nici după ce dormi;
• iritare la lucruri mărunte, urmată de vinovăție;
• somn rupt, chiar și în nopțile în care ai putea dormi;
• senzația că nu mai simți nimic, nici măcar frică;
• amânarea propriilor controale și medicamente;
• gândul „nu mai pot”, urmat imediat de „nu am voie să spun asta”.

Ultimul e cel care ține oamenii tăcuți luni întregi.

Îngrijirea nu are ture. Nu are weekend. Nu are un moment în care cineva îți spune că ai terminat pe ziua de azi.

Pe lângă asta, tu ai și grija propriu-zisă: analize, programări, medicamente, bani, restul familiei. Iar informația cea mai grea vine tot la tine, pentru că de multe ori tu ești cel care întreabă și cel care ține minte.

Și mai e ceva ce se spune rar. Aparținătorul are voie să fie speriat, supărat sau chiar furios, dar nu are unde să pună asta. La cabinet întrebarea e despre pacient. Acasă, la fel.

„Trebuie să fii tare pentru el” e sfatul cel mai des primit și unul dintre cele mai dăunătoare. A fi tare tot timpul înseamnă a nu spune nimănui că nu mai poți.

Nici „tu măcar nu ești bolnav” nu ajută, mai ales spus de tine ție. Suferința ta nu concurează cu a lui.

Iar a duce totul singur nu e o dovadă de dragoste. E doar drumul cel mai scurt către momentul în care nu vei mai putea duce nimic.

Oamenii din jur de obicei vor să ajute, dar nu știu cum. Cererile vagi primesc răspunsuri vagi.

Cere lucruri delimitate:

• „Poți să vii marți de la 4 la 7, cât mă duc și eu undeva?”
• „Poți să faci tu drumurile la farmacie săptămâna asta?”
• „Poți să suni tu la spital pentru programare?”
• „Poți să gătești pentru două zile?”
• „Poți să stai cu el vineri seara, ca să dorm o noapte întreagă?”

Împarte și partea de informație. Nu trebuie să fii tu singurul care ține minte tot: altcineva poate nota ce s-a spus la consultație.

Ai și tu dreptul la lucruri, nu doar obligații.

Întreabă la spital dacă există asistent social, psiholog sau grup de sprijin pentru aparținători. Nu toate spitalele au, dar merită întrebat: acolo unde există, serviciul nu e anunțat de la sine.

Întreabă la locul de muncă ce forme de concediu pentru îngrijire există. Există prevederi legale, iar condițiile exacte se confirmă la angajator sau la casa de asigurări.

Și păstrează-ți propriile controale. Un aparținător bolnav nu poate îngriji pe nimeni.

Vorbește cu un medic dacă nu mai dormi de săptămâni, dacă bei mai mult decât înainte, dacă ai atacuri de panică sau dacă te simți gol tot timpul.

Dacă apar gânduri că nu mai vrei să trăiești, nu aștepta. Sună la 112 sau spune-i cuiva chiar azi.

• Există asistent social sau psiholog pentru aparținători în spitalul acesta?
• Ce servicii de îngrijire la domiciliu există în zona noastră?
• Ce pot delega altcuiva din ce fac acum?
• Ce se decontează din îngrijirea la domiciliu?
• Pe cine sun când nu mai fac față, în afara programului?

Alege o singură sarcină din săptămâna care vine și cere-i cuiva anume să o facă, cu zi și oră. Nu „dacă poți cândva”. O cerere concretă are șanse mult mai mari să primească un da.