Sensul în suferința pe care nu ai ales-o: ce propune Viktor Frankl

Notă editorială: Articol OncoDots despre logoterapia lui Viktor Frankl. Experiența din care a formulat-o — deportarea și lagărele naziste — este sursa conceptului și rămâne a lui; nu o comparăm cu experiența oncologică și nu sugerăm că ar fi echivalente. Citatele sunt fragmente scurte, în traducerea redacției.

Viktor Frankl era psihiatru și neurolog la Viena când a fost deportat. A trecut prin Theresienstadt, Auschwitz și lagărele de la Kaufering. Soția, părinții și fratele lui au murit acolo.

După război a scris, în câteva săptămâni, cartea cunoscută în engleză ca Man's Search for Meaning (1946), și a dezvoltat logoterapia — o psihoterapie construită în jurul întrebării despre sens.

Îl citim aici pentru concept, nu pentru comparație. Frankl nu a fost pacient oncologic, iar boala nu seamănă cu un lagăr. Ce a formulat el a fost însă gândit explicit pentru suferința inevitabilă, iar boala grea intră în această categorie — el însuși a extins aplicarea logoterapiei dincolo de experiența din care a pornit.

Frankl scrie că se aștepta ca cei robuști fizic să reziste, și că s-a înșelat. Diferența pe care a văzut-o nu era în trup.

Cei care mergeau mai departe aveau un „de ce”. Nu ceva măreț: un manuscris neterminat, un copil aflat în altă țară, o promisiune făcută cuiva. O sarcină concretă, pe care nimeni altcineva nu o putea îndeplini în locul lor. Când acest „de ce” dispărea, omul se stingea repede.

Propoziția lui Nietzsche pe care o citează a devenit formula: cine are un „de ce” poate suporta aproape orice „cum”.

Aici e partea pe care aproape toate reluările lui Frankl o taie, și e cea mai importantă pentru un pacient.

Frankl spune limpede că suferința nu este necesară pentru a găsi un sens. Dacă o suferință poate fi înlăturată, lucrul cu sens este să îi înlături cauza. A suferi inutil, spune el, este masochism, nu eroism.

Aplicat direct: nu există niciun sens de căutat în a refuza tratamentul, în a suporta durerea fără să ceri analgezie sau în a nu spune că ți-e rău. Sensul intră în discuție pentru ce rămâne după ce ai făcut tot ce se putea face.

Frankl descrie trei feluri în care viața poate căpăta sens:

• prin ceea ce facem — o muncă, o creație, un lucru dus la capăt;
• prin ceea ce primim de la altcineva — o întâlnire, o iubire, o prezență;
• prin atitudinea pe care o luăm față de o suferință care nu poate fi înlăturată.

A treia rămâne deschisă și atunci când primele două s-au închis. Este ceea ce el numește ultima libertate omenească: libertatea de a alege cum te raportezi la ceva ce nu ai ales.

Și trebuie spus exact: sensul nu vindecă. Nu îți micșorează tumora și nu îți scurtează tratamentul. Cine promite asta te înșală.

Caută un „de ce” mic. O persoană care are nevoie de tine săptămâna asta. O promisiune pe care o mai poți ține. Un lucru început, care așteaptă să fie terminat.

Nu-ți cere să înțelegi de ce ți s-a întâmplat tocmai ție. Întrebarea nu are răspuns și nu e cea potrivită.

Fă ceva pentru altcineva, dacă poți. Frankl observă că suferința care are un destinatar încetează să mai fie doar pierdere. Nu devine mai mică — devine altceva.

Nu-ți impune să găsești un sens acum. Sunt zile în care singura sarcină rezonabilă e să treci prin ele. Frankl nu cere altceva.

Concluzia lui e o inversare de perspectivă: nu noi întrebăm viața ce sens are, ci viața ne întreabă pe noi — prin situația concretă în care ne aflăm, inclusiv printr-un diagnostic.

Iar răspunsul nu se dă în cuvinte, ci în ceea ce facem cu zilele pe care le avem.